Frumos, dar nu lipsit de provocări

Urcatul pe teren accidentat, cu rucsac în spate a fost dificil și durerea de omoplat a început să crească până la senzația de arsură. Mi-am mai mutat rucsacul doar pe un umăr, dar era dificil la urcare. Soarele ardea și m-am încălzit până la senzația de moleșeală. Peisajele erau atât de frumoase că îmi dădeau puterea de a continua încă un pas și încă unul. 

Am aflat că urmează o grădină de meditație pentru pelerini și am început să visez la un popas.

M-am oprit, însă la marginea oceanului, în fața unei vile. M-am așezat în fund pe o placă de ciment și am stat cu ochii spre ocean. Acolo era un loc bun să dorm. Asta mi-a spus corpul. Mi-am simțit durerea gleznelor și călcâielor. Ar fi vrut să mă opresc câteva ore, dar eu trebuia să continui. Mintea avea alt program pentru mine. 

Pe drum, am întâlnit o bisericuță și o statuie imensă aurie a lui Buddha. Contrastul cu biserica veche m-a amuzat.

Un bătrân mi-a urat Buen Camino și mi-a spus în spaniolă că sunt puternică, că voi ajunge la Santiago. M-a făcut să zâmbesc și acel sentiment a rămas cu mine pentru mulți km. 

Camino te ajută să reușești! Are el mijloacele lui. 

Pe drum spre Oia am ajuns pe o stradă îngustă delimitată de case lipite între ele, la capătul căreia am zărit o catedrală impunătoare cu deschidere la malul oceanului. Mi s-a părut că nu se potrivește cu satul mic și liniștit. 

Catedrala și împrejurimile păreau din filmele străvechi, cu regi, dragoni și împărătese.  

Înainte de a ajunge la catedrală am intrat într-un bar. Părea că am intrat într-un oarecare bar de la sat și doar pozele cu alți pelerini care trecuseră pe acolo făcea ca acel bar să mă aducă înapoi cu sentimentul că sunt în Spania.

După ce m-am hidratat, afară am văzut-o pe Melania din Germania, care, deși avea degetele rănite, ajunsese înaintea mea. Am lăsat rucsacurile la bar și am mers împreună să vizităm catedrala. Fără greutatea din spate, mi s-a părut că plutesc. Am găsit Catedrala închisă.

Cazarea din Viladesuso – Oia pe Camino Portughez de coastă

Cazarea era la câțiva kilometri după Oia. Drumul a fost lung și obositor, dar priveliștea oceanului, imaginea cu caii și vacile de culoare maroniu intens întâlnite mi-au făcut pașii mai ușori. În plus, făceam haz de necaz cu Melania de nivelul de oboseală fizică pe care îl înfruntam. Începuse se plouă mărunt, fin, ca o boare rece, iar asta mi-a amintit că sorții au fost cu mine astăzi și ploaia nu mi-a pus bețe în roate.

Melania a decis să se oprească la cazarea pe care o planificasem.  Cazarea era self check-in, dar eu nu primisem niciun mesaj cu detalii. După ceva bâjbâială, am reușit să intrăm. Ceva ciudat era cu casa aceea, dar eram prea obosită să gândesc soluții. Am primit o cameră dublă cu vedere la ocean.

Eram atât de obosită că am băgat hainele în mașina de uscare. Atât de obosită că după duș m-am întins pe un colț de pat și am adormit încercând să răspund la un mesaj. 

Pe seară am ieșit să caut un loc unde să mănânc. Am ajuns la o cafenea cu terasă improvizată, unde m-am bucurat de prima masă caldă a zilei alături de Melania. 

M-am întors la cazare obosită, dar recunoscătoare pentru încă o zi pe Camino.